De ce universitățile românești lipsesc din topul Shanghai: o problemă structurală, nu una de calitate

O problemă structurală

Absența universităților românești din primele mii de locuri ale clasamentului Shanghai nu spune nimic despre talentul cadrelor didactice sau al studenților. Este, pur și simplu, un simptom al modului în care este organizat sistemul nostru de învățământ superior. Așa a explicat Mihai Dimian, ministrul Educației și Cercetării, într-o declarație acordată TVR Info duminică, 20 septembrie.

Ultimele știri

Barbu la Agricultură: despăgubiri pentru secetă și credite la 1,95%PSD vizează indexarea pensiilor și scutirea de CASS pentru mame și veteraniPiloții români doborâd două drone deasupra Mării NegreIlie Bolojan explică votul PNL pentru Guvernul Niculescu și trecerea în opoziție

Pentru al patrulea an consecutiv, România nu reușește să își plaseze nicio instituție în topul 1.000 al acestui prestigios ranking internațional. Contextul regional subliniază dificultatea: în Europa Centrală și de Est, doar 22 de instituții au reușit intrarea în acest palamar. Prezența noastră este discretă și pe domeniile de studiu; în ediția 2026, universitățile românești au obținut doar 18 mențiuni în topurile dedicate celor 57 de domenii analizate.

Ministrul a precizat că stagnarea nu este o noutate. Chiar când limita de clasificare era de top 500, România lipsea totuși din acest segment. Problema persistă de mult timp, fiind legată de modelul specific de organizare a universităților din țara noastră.

Dimian a propus trei direcții concrete pentru a îmbunătăți vizibilitatea academică a țării. Prima vizează agregarea forțelor. Dacă s-ar uni toate universitățile de stat din București, excluzând cele private, capacitatea agregată ar fi suficientă pentru a intra nu doar în topul 1.000, ci chiar în topul 500 mondial, fără a modifica substanțial activitatea existentă. Logica se aplică și la Cluj-Napoca, Iași sau Timișoara. Deși ministrul nu poate lua singur decizia, el susține că calea este viabilă, recunoscând însă întrebarea esențială: studenții ar beneficia de o astfel de comasare?

Trei strategii pentru a ieși din anonimat

În trecut, s-a încercat asocierea cu universități din afara centrului urban, fără beneficii majore în cercetare, sau s-a discutat despre desființarea unor instituții. Eliminarea unor universități ar putea genera economii de 10-15% din buget, dar nu este factorul determinant pentru urcarea în ierarhia internațională.

A doua abordare este modelul universității de elită, inspirat de Harvard sau Princeton. La aceste instituții nu se găsesc 100.000 de studenți, ci o cohortă de 15.000-20.000. Diferența fundamentală este structura piramidei academice: în România, majoritatea studenților se concentrează la licență, numărul scăzând progresiv la masterat și doctorat. Universitățile de elită inversează această structură, selectând un număr redus de studenți de licență, foarte bine pregătiți, și punând accentul masiv pe cercetare. Dimian a insistat că profesorii români nu sunt inferiori ca pregătire celor străini, dar sunt supraîncărcați cu ore de curs, ceea ce reduce timpul disponibil pentru investigație științifică.

Pentru a facilita tranziția, ministrul a sugerat o reformă a finanțării. Universitățile care ar opta pentru reducerea numărului de studenți de licență ar trebui să beneficieze de o finanțare per capita mai mare. Măsura ar elimina temerea că o reducere a numărului de beneficiari va duce automat la o tăiere a bugetului total, asigurând că resursele sprijină calitatea, nu cantitatea.

A treia variantă implică integrarea institutelor de cercetare în cadrul universităților sau alocarea fondurilor necesare pentru ca facultățile să își creeze structuri proprii de investigație. Ca exemplu, Dimian a menționat că la Cambridge există aproximativ 3.000 de cercetători postdoctorali și tineri cercetători, în timp ce în toată România numărul acestora este de circa 3.000. Acești specialiști sunt motorul generării de cunoștințe noi, care se traduc în publicații, citări și premii internaționale. Fără aceste structuri, universitățile românești intră într-o competiție inegală, comparându-se cu instituții care au institute de cercetare dedicate în fiecare domeniu.