Expediție americană în căutarea unui mare mister aviatic în Pacific

Optimismul e mare, dar scepticii nu tac!

Misterul dispariției legendarei pilotese americane Amelia Earhart din anul 1937 continuă să fascineze lumea, iar o nouă inițiativă științifică se angajează să deslușească acest enigma.

Ultimele știri

Barbu la Agricultură: despăgubiri pentru secetă și credite la 1,95%PSD vizează indexarea pensiilor și scutirea de CASS pentru mame și veteraniPiloții români doborâd două drone deasupra Mării NegreIlie Bolojan explică votul PNL pentru Guvernul Niculescu și trecerea în opoziție

O grupare de specialiști în arheologie subacvatică, provenind din Statele Unite, a demarat o misiune către o insulă izolată, situată în zona occidentală a Oceanului Pacific, pentru a investiga un indiciu crucial care ar putea oferi Această echipă, susținută de Universitatea Purdue – instituție cu o legătură istorică profundă cu moștenirea aviației și cu figura lui Earhart – își propune să verifice dacă un obiect identificat recent prin tehnologii satelitare în laguna unei insule este, de fapt, resturile epavei aeronavei bimotor Lockheed Electra 10-E.

Descoperirea ar confirma ipoteza elaborată de unii cercetători, conform căreia Earhart și partenerul său de navigație, Fred Noonan, au efectuat un aterizare forțată pe atolul înconjurat de recifuri de corali sau în imediata apropiere a acestuia, pierzându-și viața ca naufragiați, la distanță considerabilă față de punctul de realimentare planificat.

Grupul de exploratori, care a părăsit portul Los Angeles în primele zile ale lunii curente, este așteptat să ajungă în data de 13 octombrie, la ora locală, pe Nikumaroro. Aceasta este o fâșie neînsuflețită de pământ, situată în Insulele Phoenix, parte integrantă a arhipelagului Republicii Kiribati, aflate în inima Pacificului.

Richard Pettigrew, directorul Institutului Archaeological Legacy din Eugene, Oregon, și liderul acestei campanii, a exprimat entuziasmul său în comunicatele de presă: „Localizarea aeronavei Electra a Ameliei Earhart ar reprezenta cea mai importantă descoperire a carierei mele.” Steve Schultz, consilier juridic al Universității Purdue și membru activ al delegației, care a efectuat recent pregătiri logistice în Fiji, a subliniat importanța evenimentului: „Rezolvarea acestui caz ar clarifica unul dintre cele mai mari enigme din istoria zborurilor aeriane, fără îndoială unul dintre cele mai semnificative ale secolului trecut.”

Deși optimismul domnește în tabăra noii expediții, existența unor voci sceptice nu poate fi ignorată. Printre cei mai prominenti critici se numără Ric Gillespie, explorator și rival profesional al lui Earhart, cofondator al organizației TIGHAR (The International Group for Historic Aircraft Recovery) și autorul volumului publicat în 2024, intitulat „One More Good Flight: The Amelia Earhart Tragedy”.

Pe parcursul a trei decenii, Gillespie a coordonat aproximativ douăsprezece călătorii proprii către atol, fiind principalul promotor al teoriei conform căreia piloții au supraviețuit aterizării inițiale, dar au naufragiat ulterior pe insulă.

Cu toate acestea, el prezice că echipa condusă de Pettigrew și Purdue nu va identifica fragmente ale aeronavei, nici alte relicve de importanță majoră pe teritoriul insulei.

Echipa de la Purdue recunoaște contribuția esențială a lui Gillespie în fundamentarea teoriei pe care doresc să o valideze.

Aceștia se bazează pe o colecție solidă de dovezi strânse de-a lungul timpului de către explorator, inclusiv artefacte antropologice recuperate de pe insulă, precum un recipient din sticlă destinat cremei anti-pistrui, datând din anii 1930, și fragmentele unui briceag identic cu cel folosit de Earhart la bord.

Aeronava a dispărut de mult, zice Gillespie!

Investigațiile lui Gillespie au inclus și analize forensice moderne aplicate pe rămășițele scheletice descoperite pe insulă în anii 1940, jurnale care documentează coordonatele semnalelor radio de urgență recepționate de stațiile terestre imediat după dispariție, și o fotografie a litoralului realizată cu câteva luni mai târziu, în care Gillespie susține că se distinge un obiect ce ar corespunde trenului de aterizare al Electrei.

Într-un dialog recent cu agenția Reuters, Gillespie a exprimat convicția că aeronava a dispărut de mult timp, fiind probabil smulsă de valuri de pe platoul de coral, unde fusese inițial intactă, și aruncată în adâncuri, unde s-a fragmentat. El menționează că două tentative anterioare de localizare a epavei în apele din jur, printre care o operațiune din 2019 condusă de celebrul arheolog marin Robert Ballard – cunoscut pentru identificarea Titanicului – s-au soldat cu eșec.

O structură sonar în formă de avion, observată în alt segment al fundului mării, s-a dovedit a fi doar o acumulare de pietriș.

„Mi-ar fi drag să găsesc aeronava, dar cred că nu se va întâmpla”, a admis Gillespie.

În contrast, Pettigrew și colegii săi pariază pe succes. Pentru ei, forma ramificată observată pentru prima dată într-o imagine satelitară din 2020 corespunde siluetei fuselajului și aripilor unei aeronave. Argumentul lor central este că obiectul, sau o porțiune din acesta, a fost vizibil încă din fotografii aeriene ale lagunei, realizate în 1938. Gillespie contrazice această interpretare, afirmând cu tărie că structura este, de fapt, un pandanus căzut – un arbore evergreen nativ al zonei, similar palmei, care a fost transportat de curent în lagună.

„Poate fi observat mănunchiul de rădăcini, sunt vizibile ramurile”, a explicat Gillespie.

Este un copac.

Observatorii văd ceea ce doresc să vadă.

Poziția oficială a administrației americane a fost, timp îndelungat, aceea că Electra a epuizat rezervorul de combustibil și s-a prăbușit în oceanul deschis, în apropierea Insulei Howland, destinatiei de realimentare. Aceasta este o altă zonă neînsuflețită, situată la aproximativ 400 de mile nord-vest de Nikumaroro, cunoscută în acea perioadă sub denumirea de Insula Gardner.

Ultima apariție documentată a lui Earhart a avut loc pe 2 iulie 1937, când a decolat din Papua Noua Guinee cu Electra, direcționată spre Insula Gardner, aflată la aproximativ 4.000 de kilometri spre est.

Zborul făcea parte dintr-o incercție complexă, desfășurată în mai multe etape, prin care pilotesa dorea să devină prima femeie care să circumnaveze planeta la volanul unui avion.